Posted inArticole psihologice Călătorie interioare

Nunchi și inteligența emoțională: ce ne învață psihologia și cultura coreeană

În cultura coreeană există un cuvânt care nu are un echivalent perfect în limba română: Nunchi (눈치). Tradus literal, înseamnă „a măsura cu ochii”, însă sensul său este mult mai profund. Este abilitatea de a observa ceea ce nu este spus, de a citi emoțiile, contextul și dinamica dintre oameni.

Într-o lume în care suntem încurajați să vorbim mult, Nunchi ne invită să observăm mai mult.

Dar unde se întâlnește acest concept cu psihologia și, mai ales, cu inteligența emoțională?

Ce este Nunchi?

Imaginează-ți că intri într-o încăpere. Nimeni nu spune nimic, dar simți imediat că ceva s-a întâmplat. Observi privirile, postura oamenilor, tonul conversației sau liniștea dintre cuvinte.

Aceasta este esența lui Nunchi.

Nu este o abilitate misterioasă și nici un „al șaselea simț”, ci o combinație de:

  • observare atentă;
  • sensibilitate la context;
  • interpretarea limbajului nonverbal;
  • adaptare socială.

În cultura coreeană, dezvoltarea acestei capacități începe încă din copilărie și este considerată importantă pentru armonia relațiilor.

Nunchi și inteligența emoțională

Posted inArticole psihologice Călătorie interioare

Frica de abandon: cauze, simptome și soluții terapeutice

„Cea mai profundă teamă nu este că vom fi singuri, ci că nu vom fi suficient de valoroși pentru a fi aleși.”

Rana de abandon este una dintre cele mai frecvente răni emoționale întâlnite în cabinet. Ea nu apare doar atunci când un părinte pleacă fizic din viața copilului, ci și atunci când copilul nu se simte văzut, înțeles, protejat sau iubit necondiționat. De multe ori, persoanele care poartă această rană devin adulți care iubesc intens, se tem să nu piardă relațiile importante și ajung să își măsoare valoarea prin ochii celorlalți.

Ce este rana de abandon?

Rana de abandon reprezintă o experiență emoțională profundă prin care persoana dezvoltă convingerea că va fi părăsită, respinsă sau că nu este suficient de importantă pentru a fi iubită.

Nu este neapărat despre ceea ce s-a întâmplat, ci despre felul în care copilul a trăit experiența.

Un copil poate avea ambii părinți prezenți fizic și, totuși, să simtă abandon emoțional.

Posted inArticole psihologice Călătorie interioare

Paris și retur. Despre ziua în care divorțezi de frică

Există oameni care își petrec viața fugind de frică. Și există oameni care ajung să trăiască alături de ea atât de mult, încât nici nu își mai imaginează cine ar fi fără ea.

În cabinet aud adesea:

  • „Dacă nu mi-ar fi frică, aș pleca.”
  • „Dacă nu mi-ar fi frică, aș spune ce simt.”
  • „Dacă nu mi-ar fi frică, aș începe din nou.”

Dar rareori aud întrebarea care schimbă totul.

Ce se întâmplă dacă nu vreau, de fapt, să mă despart de frică?

Îmi imaginez frica asemenea unei persoane cu care ai călătorit ani întregi. Ați fost împreună peste tot. La primul eșec. La prima iubire. La primul refuz. La fiecare decizie importantă. La fiecare noapte în care nu ai dormit.

Posted inArticole psihologice Călătorie interioare Psihologie

Cobori. Și tot cobori. Despre frica de a ne întâlni cu noi înșine.

Există câteva propoziții pe care le aud atât de des în cabinet, încât uneori am impresia că oamenii nu le rostesc unul după altul, ci că aceeași voce se așază în fața mea, purtând chipuri diferite.

  • „Nu sunt suficient de puternic.”
  • „Nu pot să mă schimb.”
  • „Nu știu cine sunt și ce vreau.”
  • „Nu înțeleg de ce am ajuns aici.”

De fiecare dată mă întreb dacă acestea sunt, într-adevăr, întrebările cu care au venit.

Sau dacă sunt doar felul în care suferința a învățat să vorbească.

Ani la rând am fost învățați că problema trebuie rezolvată. Să înțelegem, să analizăm, să găsim cauza, să reparăm. Și totuși, există momente în care explicațiile nu aduc liniște. Ele doar ne oferă iluzia că, dacă vom gândi suficient de mult, vom găsi ieșirea.

Mintea noastră este extraordinară. Calculează probabilități într-o fracțiune de secundă. Anticipează pericole, construiește scenarii, încearcă să prevină suferința înainte ca aceasta să existe.

Dar uneori, tocmai această inteligență devine colivia noastră.

Ne petrecem zile, luni sau chiar ani încercând să aflăm ce se va întâmpla dacă alegem un drum sau altul. Analizăm fiecare relație, fiecare decizie, fiecare posibil eșec. Ne spunem că suntem prudenți.

În realitate, poate că ne este doar teamă.

Nu de viitor.

Ci de întâlnirea cu noi înșine.

Pentru că există o întrebare pe care aproape nimeni nu își dorește să o privească prea mult timp:

Cine sunt eu atunci când nu mă mai ascund în spatele rolurilor mele?

Posted inArticole psihologice Călătorie interioare

Ce-mi încălzește sufletul?

Uneori, viața se măsoară în realizări mari, dar sufletul… sufletul se hrănește cu detalii. Cu acele gânduri fugare care bat mărunt din aripi în mintea noastră și pe care, dacă avem puțină răbdare, le putem ajuta să plutească, așezându-le frumos într-un evantai colorat în nuanțe vii de roșu.

Dacă te-ai întrebat vreodată ce aduce căldură în interiorul meu atunci când zgomotul lumii se liniștește, iată câteva dintre ancorele mele de zi cu zi:

  • Diminețile înfășurate în soare, acele prime momente ale zilei în care timpul pare că se oprește în loc, sub aburii unei cafele calde, parfumate cu scorțișoară.
  • Nectarul păsărilor de pe vârful dealului, cântecul lor curat, care îmi încântă auzul și îmi amintește de simplitatea naturii.
  • Trei pufoși plini de energie, care se urcă sprinten în brațele mele, cerșind și oferind în același timp o afecțiune pură, necondiționată.
Posted inArticole psihologice Călătorie interioare

Mitul timidității: Când „sunt timid/ă” devine scuza perfectă pentru a nu trăi

De câte ori ai auzit în jur, sau ți-ai spus chiar tu, în șoaptă: „Aș vrea să fac asta, dar nu pot… sunt prea timid/ă”?

O auzim la muncă, când cineva refuză să își asume o idee strălucită. O auzim în relații, când cineva preferă să rămână în umbră decât să spună ce simte. O auzim la petreceri, în spatele unui zâmbet retras. Am transformat timiditatea într-un diagnostic pe viață, într-un buletin de identitate emoțional pe care scrie, cu litere mari: „Nu am voie”.

Dar dacă adevărul este mult mai inconfortabil de atât?

Paravanul din spatele căruia refuzăm să trăim

În practica mea terapeutică, în cabinet, mă întâlnesc extrem de des cu această barieră. Marea majoritate a clienților aduc cu ei, ca pe un scut greu, exact aceeași scuză: „Sunt timid, Maria, de-aia nu pot să fac asta…” sau „Sunt prea timidă ca să reușesc”.

Aproape de fiecare dată, când începem să dăm la o parte straturile acestei „timidități”, descoperim că sub ea nu se ascunde o incapacitate reală, ci un mecanism mult mai profund și mai stringent: anxietatea.

  • Anxietatea, acea neliniște difuză care proiectează scenarii catastrofale în viitor și care îți șoptește că e mai sigur să rămâi invizibil.

Închisoarea pe care o alegem singuri

Să fim sinceri. De multe ori, fraza „Sunt timid/ă, de aceea nu pot să…” nu este o trăsătură de caracter. Este o linie de apărare. Este o sfoară pe care ne-o legăm singuri în jurul gleznelor pentru că ne oferă un beneficiu uriaș: scuza de a nu risca.

Dacă ești „timid/ă”, ai justificare să:

  • Nu urci pe scenă (unde ai putea greși).
  • Nu îți exprimi vulnerabilitatea în fața cuiva (unde ai putea fi respins/ă).
  • Nu ceri o mărire de salariu (unde ai putea fi refuzat/ă).
  • Nu pui limite babei știrbe din viața ta care te critică (pentru că e mai simplu să taci).

Timiditatea devine astfel un adăpost călduț. Te ține în siguranță, dar te ține în cușcă. Îți protejează orgoliul de eșec și te ferește de anxietatea expunerii, dar, în același timp, îți îngroapă „argintul viu” – acel potențial pur cu care ai fost binecuvântat/ă.

De unde vine „Nu pot”?

Nimeni nu se naște spunând „Sunt timid/ă, deci nu pot vorbi în public”. Timiditatea se învață. Ea începe în copilărie, când ți s-a spus prea des: „Taci că vorbești prostii”, „Fii cuminte și stai în banca ta”, „Uită-te la ceilalți ce descurcăreți sunt, tu de ce ești bleg/bleagă?”.

Ai învățat devreme că a te expune înseamnă pericol, critică sau rușine. Așa că ai creat această mască a timidității pentru a amorți anxietatea. O porți de atât de mult timp încât ai uitat că sub ea se află un/o bărbat/femeie puternic/ă, capabil/ă și dornic/ă de libertate. Ai confundat o reacție de frică cu propria ta identitate.