Articole psihologice

De când e lumea, oamenii nu fac altceva decât să-și îngrădească libertatea. Trăim blazați într-un proces continuu de încătușare emoțională, legați cu funii slabe de așa-zisă dragoste și ancorați cu ațe invizibile în tot felul de banalități zilnice. Uităm un adevăr fundamental: libertatea este sufletul nostru, este lanterna focalizată pe noi înșine.

Copilăria și „baba știrbă” a conformismului

Încătușarea nu apare la maturitate; ea începe subtil, în copilărie. Atunci suntem vaccinați cu doze zilnice de:

• „Așa trebuie făcut!”
• „Ce spune lumea?”
• „Nu ai voie să faci asta…”
• „Să-ți fie rușine!” sau, mai dur, „Nu ești bun de nimic.”

Cu alte cuvinte, suntem crescuți la școala „babei știrbe” – acea voce socială, critică și omniprezentă, care judecă tot. Până când, fără să ne dăm seama, devenim și noi mici vrăjitori sau vrăjitoare care preiau rețeta. Ne aruncăm de bunăvoie în acest univers mistic al limitărilor, dornici să fim acceptați.

Emoția nu vine niciodată cu instrucțiuni de utilizare și nici cu margini bine definite. Nu este un râu disciplinat care își urmează albia, ci mai degrabă o întindere vie, imprevizibilă și copleșitoare.

„Emoția se întinde ca o baltă cu apă termală, plină de nuferi, până la orizontul care scârțâie pe tabla cerului.”

În acest peisaj interior, ne găsim adesea pendulând între două extreme: tentația de a ne banaliza trăirile și dorința de a le transforma în mit.

Când ștergem frumusețea cu un șervețel murdar

De câte ori nu ni s-a întâmplat ca o trăire intensă, profundă, să fie expediată rapid din cauza grabei sau a fricii de vulnerabilitate?

Viața se întinde până la balamaua orizontului, peste care scârțâie în vânt mâna cerului… Pe malul destinului, stau astăzi liniștită și mă uit în spate la fiecare zi rotundă, la această istorie personală scrisă pas cu pas. Privesc în urmă cu ochii așezați în cuvinte care se privesc, la rândul lor, asortate coloristic, creând un relief unic – relieful propriei mele existențe.

Dacă aș privi acest parcurs ca un simplu observator, firul poveștii mele ar putea părea o colecție eclectică de titluri și căutări. Am fost, pe rând sau în paralel, operator calculator, redactor, creator de conținut pentru un site cultural și DJ radio. Am gestionat lumi digitale ca administrator de site și de magazin online. Mi-am descărcat sufletul în rânduri așezate pe hârtie ca poet, dar și ca autor al unui roman publicat în 2010. Mai târziu, am ghidat minți și inimi ca psiholog, psihoterapeut, profesor de psihologie și creator de ghiduri şi povești terapeutice.

La prima vedere, sunt teritorii diferite. În realitate, sunt doar nuanțele aceluiași relief pe care l-am bătătorit cu pași desculți.

Fundația: Educația, munca și oamenii care mi-au luminat drumul

De mică am fost învățată că doar cartea te ajută în viață, o convingere profundă de care mă țin cu tărie și astăzi. Privind în urmă la toate formările, studiile și cursurile pe care le-am făcut de-a lungul anilor, nu îmi pare rău nicio secundă. Fiecare pagină citită și fiecare examen susținut au fost cărămizi la temelia omului de astăzi.

Nu am avut un drum pavat cu privilegii și nu am evoluat prin compromisuri. Tot ce am construit s-a bazat pe resurse proprii: pe muncă brută, o curiozitate nativă insațiabilă și, mai presus de orice, pe o coloană vertebrală intactă. Pe acest drum al cunoașterii, am avut însă norocul și binecuvântarea de a întâlni mentori extraordinari – oameni care m-au șlefuit, m-au inspirat și au crezut în potențialul meu atunci când aveam mai mare nevoie. Datorită lor, am învățat nu doar teorie, ci și arta de a privi dincolo de aparențe.

Nu m-am lăsat bătută niciodată. Chiar și atunci când viața sau oameni din jur, mai puțin generoși, mi-au spus „nu poți”, acel refuz a devenit combustibilul meu: în sinea mea, știam că pot și mai mult.