Cobori. Și tot cobori. Despre frica de a ne întâlni cu noi înșine.
Există câteva propoziții pe care le aud atât de des în cabinet, încât uneori am impresia că oamenii nu le rostesc unul după altul, ci că aceeași voce se așază în fața mea, purtând chipuri diferite.
- „Nu sunt suficient de puternic.”
- „Nu pot să mă schimb.”
- „Nu știu cine sunt și ce vreau.”
- „Nu înțeleg de ce am ajuns aici.”
De fiecare dată mă întreb dacă acestea sunt, într-adevăr, întrebările cu care au venit.
Sau dacă sunt doar felul în care suferința a învățat să vorbească.
Ani la rând am fost învățați că problema trebuie rezolvată. Să înțelegem, să analizăm, să găsim cauza, să reparăm. Și totuși, există momente în care explicațiile nu aduc liniște. Ele doar ne oferă iluzia că, dacă vom gândi suficient de mult, vom găsi ieșirea.
Mintea noastră este extraordinară. Calculează probabilități într-o fracțiune de secundă. Anticipează pericole, construiește scenarii, încearcă să prevină suferința înainte ca aceasta să existe.
Dar uneori, tocmai această inteligență devine colivia noastră.
Ne petrecem zile, luni sau chiar ani încercând să aflăm ce se va întâmpla dacă alegem un drum sau altul. Analizăm fiecare relație, fiecare decizie, fiecare posibil eșec. Ne spunem că suntem prudenți.
În realitate, poate că ne este doar teamă.
Nu de viitor.
Ci de întâlnirea cu noi înșine.
Pentru că există o întrebare pe care aproape nimeni nu își dorește să o privească prea mult timp:
Cine sunt eu atunci când nu mă mai ascund în spatele rolurilor mele?
