Există povești pe care nu le scriem
Există povești pe care nu le scriem pentru că avem ceva de spus. Le scriem pentru că există ceva în noi care caută o formă în care să poată fi auzit.
Uneori, poveștile se țin în brațe, devenind poezii. Alteori, devin personaje, îngemănând în dialoguri fragmente de viață sau lumi pe care nu le-am trăit niciodată și care, totuși, ne par atât de familiare.
Scrisul nu începe întotdeauna cu o idee, ci cu o emoție, o întrebare, o melodie, o imagine care nu ne dă pace.
Cuvinte neobosite care revin sau cu o poveste care, înainte să fie scrisă, există undeva înăuntrul nostru și așteaptă să fie descoperită.
Suntem nerăbdători să pedalăm prin viață, încercând să recuperăm timpul pierdut în trenul trecutului, fără să fim întotdeauna atenți la semnele de pe drumul nostru.
Ne simțim uneori ca niște cioburi strânse în pubela timpului, împinși de un prezent care ne arată direcții opuse. Și, totuși, avem convingerea că mâine vom prinde aripi, că vom întâlni libertatea de care avem nevoie sau că ne vom lipi de iubirea care ne va trezi din amorțeală, că vom gusta, în sfârșit, din noi înșine.
Apoi începi să iubești
Și, odată cu iubirea, pierzi puțin controlul asupra confortului. Totul devine minunat. Te trezești dimineața și îți dorești să vină noaptea, doar pentru a retrăi acea senzație în care fluturii din tine se lovesc de pereții unei fericiri pe care ai numit-o, simplu, iubire.
Ne îndrăgostim de oameni ori de fantasme. Ne îndrăgostim de ceea ce credem că ar putea fi sau de ceea ce ne dorim să fie. Și ne închiriem, pe termen nelimitat, un miracol cu lacăte ferecate, căutând cheia potrivită.
Timpul trece, pentru unii mai mult, pentru alții mai puțin, până când, într-o zi, cu un gest aproape imperceptibil, ne eliberăm din propria poveste.
Și plecăm.
Nu întotdeauna pentru că visul nu a fost frumos, ci pentru că, uneori, trebuie să părăsim scena unei întâlniri neîntâmplătoare pentru a putea înțelege ce a fost, de fapt, visul.
Poate că scrisul începe exact aici, în locul dintre ceea ce am trăit și ceea ce ne-am imaginat, în spațiul dintre realitate și dorință. De fapt, în toate poveștile pe care le-am purtat în noi înainte să avem curajul să le așezăm pe hârtie.
Așa a apărut „Femeia care își lăsase inima în oglindă”.
Și poate că acesta este motivul pentru care am simțit nevoia să deschid, aici, un sertar — Sertarul cu creații.
Un loc pentru poezii, povești, fragmente, cuvinte care nu și-au găsit locul în altă parte. Un loc în care psihologul lasă, pentru câteva clipe, loc scriitorului. Iar scriitorul nu mai caută să explice. Doar să spună. Sau, poate, să tacă în cuvinte.
Unele povești nu cer să fie explicate ci doar să fie ascultate.
