Există oameni care își petrec viața fugind de frică. Și există oameni care ajung să trăiască alături de ea atât de mult, încât nici nu își mai imaginează cine ar fi fără ea.
În cabinet aud adesea:
- „Dacă nu mi-ar fi frică, aș pleca.”
- „Dacă nu mi-ar fi frică, aș spune ce simt.”
- „Dacă nu mi-ar fi frică, aș începe din nou.”
Dar rareori aud întrebarea care schimbă totul.
Ce se întâmplă dacă nu vreau, de fapt, să mă despart de frică?
Îmi imaginez frica asemenea unei persoane cu care ai călătorit ani întregi. Ați fost împreună peste tot. La primul eșec. La prima iubire. La primul refuz. La fiecare decizie importantă. La fiecare noapte în care nu ai dormit.
A devenit atât de prezentă, încât nu mai este doar o emoție. Este un companion. Un partener de drum.
Și, fără să observi, începi să organizezi viața în funcție de ea. Unde mergi. Cu cine rămâi. Ce spui. Ce visezi. Ce alegi să nu trăiești.
Imaginează-ți că pleci într-o călătorie.
Paris. Și retur.
La început crezi că doar vizitezi orașul. Mai târziu observi că faci același drum iar și iar. Aceleași cafenele. Aceleași străzi. Aceleași fotografii. Aceleași conversații. La un moment dat nici nu mai mergi pentru că îți place Parisul.
Mergi pentru că ai uitat cum este să alegi altă destinație. Așa se întâmplă și cu frica. Nu mai este doar o reacție. Devine identitate.
Începi să spui:
- „Eu sunt anxios.”
- „Eu sunt nesigur.”
- „Eu sunt omul care nu poate.”
Observi?
Nu mai vorbești despre ceea ce simți. Vorbești despre cine crezi că ești.
Există un moment curios în terapie. Nu este clipa în care frica dispare. Este clipa în care omul spune:
„Cred că m-am săturat să-mi organizez viața în jurul ei.”
Aceasta este prima fisură. Nu în frică. Ci în relația cu ea.
Mulți oameni cred că vindecarea înseamnă să nu mai simți frică.
Nu.
Vindecarea începe atunci când încetezi să o mai consulți înaintea fiecărei decizii.
Frica spune: „Nu pleca.” Tu pleci.
Frica spune: „Vei fi respins.” Tu iubești.
Frica spune: „O să greșești.” Tu încerci.
Într-o zi observi că frica încă merge lângă tine. Dar nu mai ține volanul.
Și atunci apare o altă întrebare.
Dacă nu mă mai definesc prin fricile mele…
Cine sunt?
Aceasta este întrebarea de care ne temem cu adevărat.
Nu de frică. Ci de libertate.
Pentru că libertatea are un preț. Responsabilitatea.
Nu mai ai pe cine să învinovățești pentru viața pe care nu ai trăit-o.
Poate că nu trebuie să divorțezi de frică. Poate că ea nu este dușmanul tău. Poate că, ani la rând, a încercat doar să te protejeze. Însă vine o vreme în care protecția se transformă în închisoare. Iar ceea ce odinioară te salva începe să te oprească din a trăi.
Îmi place să cred că psihoterapia nu este locul în care oamenii învață să fie neînfricați. Este locul în care descoperă că pot merge înainte chiar și atunci când frica le șoptește să se oprească. Și poate că maturizarea nu începe în ziua în care frica dispare. Ci în ziua în care îi mulțumești pentru tot ce a făcut ca să te protejeze…
…și îi spui, cu blândețe:
„De aici conduc eu.”
