Articole psihologice

De cele mai multe ori, ni se spune că „trebuie” să ne iubim pe noi înșine pentru a fi fericiți. Dar ce înseamnă asta cu adevărat? Este vorba despre afirmații pozitive în fața oglinzii sau despre ceva mult mai profund?

A învăța să te iubești nu este un proiect de „reparare” a propriei persoane, ci un proces de descoperire a cine ești tu dincolo de vocile critice din capul tău.

Primul pas către iubirea de sine este realizarea faptului că acea critică interioară („nu sunt destul de bun”, „am greșit din nou”) este doar un tipar mental.

• Observă gândul – data viitoare când te critici, privește acel gând ca și cum ai privi un nor pe cer. Este acolo, dar nu ești tu.
• Detașarea – atunci când încetezi să te identifici cu imaginea negativă creată de minte, povara pe care o porți devine mult mai ușoară.
• Iubirea de sine începe cu acceptarea realității tale de acum.
• În loc să te gândești la cine ești (trecut, realizări, eșecuri), încearcă pur și simplu să simți că ești. Această conștientizare este fundamentul păcii interioare.

Fericirea nu este un obiectiv de atins, ci o textură care se simte. Este acea atingere subtilă a vântului călduț care pare îndrăgostit de amurgurile de toamnă, sau foșnetul copacilor care își șoptesc secretele sub bolta unei nopți târzii. Ea locuiește în spațiile dintre lucruri: într-un living imens unde jazz-ul curge în surdină sau în contrastul fascinant dintre roșul pasiunii și atingerile albastre ale liniștii.

Pentru a accesa această stare, este esențial să înțelegem că fericirea este, în esență, o chestiune de energie.

Focus pe bine

Trăim deseori prinși în cercuri vicioase de griji și rutine care ne consumă vitalitatea. Inevitabilul devine eliberator doar atunci când alegem să oprim cercul. Schimbarea energiei începe cu o direcționare conștientă a atenției:

• Filtrarea experiențelor
  • Identifică activitățile și oamenii care îți hrănesc sufletul.
• Prezența în „Aici şi Acum”
  • Observă micile detalii, cum ar fi lumina care cade pe o pagină de carte sau aroma cafelei matinale.
• Recunoștința
  • Mulțumește pentru tot – pentru abundență, dar și pentru durere, deoarece ea a fost dalta care ți-a sculptat profunzimea.

Există un moment într-o relație care se destramă când întrebările nu mai sunt despre „noi”, ci devin o formă de auto-sabotaj. Este momentul în care începi să te întrebi: „Oare cer eu prea mult? Oare el /ea mă iubește, dar nu sunt eu capabil/ă să văd asta?”.

Această îndoială de sine este, de fapt, ultima barieră pe care mintea o ridică pentru a nu accepta un adevăr simplu: iubirea care se cere cu forța încetează să mai fie iubire.

Iubirea care trebuie descifrată cu dicționarul nu este iubirea de care ai nevoie.

Dacă trebuie să lupți pentru a „simți” că ești iubit/ă, înseamnă că ceea ce primești nu este hrană emoțională, ci doar firimituri de speranță. Nu este o problemă de conștientizare, ci una de compatibilitate între ceea ce ai nevoie și ceea ce celălalt este dispus sau capabil să ofere.

Dacă privim durerea ca pe o rană fizică, încercarea obsesivă de a descifra comportamentul partenerului nu este un bandaj. Din contră, este gestul de a zgândări rana în fiecare secundă. Când te întrebi „ce a vrut să spună?”, cauți de fapt o portiță de scăpare din realitate. Însă, dacă acel răspuns nu vine niciodată, liniștea ta va rămâne pentru totdeauna sub cheia ei/lui.

Dacă am accepta, fie și pentru un moment, că nu există niciun cod secret, ci doar un om care atât poate sau atât vrea să ofere, presiunea s-ar muta de pe umerii tăi înapoi în realitate.

Doliul emoțional

Este adevărat că femeile simt adesea doliul emoțional mult mai intens, însă acest lucru nu înseamnă că bărbații sunt neapărat mai detașați.

De când se scrie istoria, noi, oamenii, nu facem altceva decât să ne legăm libertatea. Deși ne naștem liberi, creștem învățând arta subjugării. Ea începe subtil, încă din copilărie, prin fraze care ne devin busolă, dar ne limitează orizontul: „Ce ar zice X?” sau „Așa trebuie”.

Fără să ne dăm seama, ajungem „oameni fără picioare”, mergând pe cărări trasate de alții, până în momentul în care sufletul strigă după adevăr. Realizăm, în sfârșit, că nu iubim cătușele și că avem nevoie, mai mult decât orice, să fim noi înșine.