Călătorie interioare

Uneori, viața se măsoară în realizări mari, dar sufletul… sufletul se hrănește cu detalii. Cu acele gânduri fugare care bat mărunt din aripi în mintea noastră și pe care, dacă avem puțină răbdare, le putem ajuta să plutească, așezându-le frumos într-un evantai colorat în nuanțe vii de roșu.

Dacă te-ai întrebat vreodată ce aduce căldură în interiorul meu atunci când zgomotul lumii se liniștește, iată câteva dintre ancorele mele de zi cu zi:

• Diminețile înfășurate în soare, acele prime momente ale zilei în care timpul pare că se oprește în loc, sub aburii unei cafele calde, parfumate cu scorțișoară.
• Nectarul păsărilor de pe vârful dealului, cântecul lor curat, care îmi încântă auzul și îmi amintește de simplitatea naturii.
• Trei pufoși plini de energie, care se urcă sprinten în brațele mele, cerșind și oferind în același timp o afecțiune pură, necondiționată.

De câte ori ai auzit în jur, sau ți-ai spus chiar tu, în șoaptă: „Aș vrea să fac asta, dar nu pot… sunt prea timid/ă”?

O auzim la muncă, când cineva refuză să își asume o idee strălucită. O auzim în relații, când cineva preferă să rămână în umbră decât să spună ce simte. O auzim la petreceri, în spatele unui zâmbet retras. Am transformat timiditatea într-un diagnostic pe viață, într-un buletin de identitate emoțional pe care scrie, cu litere mari: „Nu am voie”.

Dar dacă adevărul este mult mai inconfortabil de atât?

Paravanul din spatele căruia refuzăm să trăim

În practica mea terapeutică, în cabinet, mă întâlnesc extrem de des cu această barieră. Marea majoritate a clienților aduc cu ei, ca pe un scut greu, exact aceeași scuză: „Sunt timid, Maria, de-aia nu pot să fac asta…” sau „Sunt prea timidă ca să reușesc”.

Aproape de fiecare dată, când începem să dăm la o parte straturile acestei „timidități”, descoperim că sub ea nu se ascunde o incapacitate reală, ci un mecanism mult mai profund și mai stringent: anxietatea.

• Anxietatea, acea neliniște difuză care proiectează scenarii catastrofale în viitor și care îți șoptește că e mai sigur să rămâi invizibil.

Închisoarea pe care o alegem singuri

Să fim sinceri. De multe ori, fraza „Sunt timid/ă, de aceea nu pot să…” nu este o trăsătură de caracter. Este o linie de apărare. Este o sfoară pe care ne-o legăm singuri în jurul gleznelor pentru că ne oferă un beneficiu uriaș: scuza de a nu risca.

Dacă ești „timid/ă”, ai justificare să:

• Nu urci pe scenă (unde ai putea greși).
• Nu îți exprimi vulnerabilitatea în fața cuiva (unde ai putea fi respins/ă).
• Nu ceri o mărire de salariu (unde ai putea fi refuzat/ă).
• Nu pui limite babei știrbe din viața ta care te critică (pentru că e mai simplu să taci).

Timiditatea devine astfel un adăpost călduț. Te ține în siguranță, dar te ține în cușcă. Îți protejează orgoliul de eșec și te ferește de anxietatea expunerii, dar, în același timp, îți îngroapă „argintul viu” – acel potențial pur cu care ai fost binecuvântat/ă.

De unde vine „Nu pot”?

Nimeni nu se naște spunând „Sunt timid/ă, deci nu pot vorbi în public”. Timiditatea se învață. Ea începe în copilărie, când ți s-a spus prea des: „Taci că vorbești prostii”, „Fii cuminte și stai în banca ta”, „Uită-te la ceilalți ce descurcăreți sunt, tu de ce ești bleg/bleagă?”.

Ai învățat devreme că a te expune înseamnă pericol, critică sau rușine. Așa că ai creat această mască a timidității pentru a amorți anxietatea. O porți de atât de mult timp încât ai uitat că sub ea se află un/o bărbat/femeie puternic/ă, capabil/ă și dornic/ă de libertate. Ai confundat o reacție de frică cu propria ta identitate.

De când e lumea, oamenii nu fac altceva decât să-și îngrădească libertatea. Trăim blazați într-un proces continuu de încătușare emoțională, legați cu funii slabe de așa-zisă dragoste și ancorați cu ațe invizibile în tot felul de banalități zilnice. Uităm un adevăr fundamental: libertatea este sufletul nostru, este lanterna focalizată pe noi înșine.

Copilăria și „baba știrbă” a conformismului

Încătușarea nu apare la maturitate; ea începe subtil, în copilărie. Atunci suntem vaccinați cu doze zilnice de:

• „Așa trebuie făcut!”
• „Ce spune lumea?”
• „Nu ai voie să faci asta…”
• „Să-ți fie rușine!” sau, mai dur, „Nu ești bun de nimic.”

Cu alte cuvinte, suntem crescuți la școala „babei știrbe” – acea voce socială, critică și omniprezentă, care judecă tot. Până când, fără să ne dăm seama, devenim și noi mici vrăjitori sau vrăjitoare care preiau rețeta. Ne aruncăm de bunăvoie în acest univers mistic al limitărilor, dornici să fim acceptați.